Nu vroia să accepte nici în ruptul capului plecarea ei bruscă, fără nicio logică. Se trezise dimineață și o găsise în living, înghesuind în trolerul negru și într-o geantă de umăr, de-a valma, haine, cărți, cosmetice și bijuterii. Nici nu putea articula cuvintele, nu era capabil s-o întrebe ceva, stătea doar în mijlocul camerei, dezorientat și nu știa dacă să se îmbrace sau s-o tragă de mână lângă el, să-i spună să se opreasca din caruselul ăsta nebun și să-și așeze din nou hainele în dulap, sau s-o roage să-l trezească din coșmarul ăsta care începea să semene cu un film prost.

Ruxandra îl privea pe bărbatul lângă care stătuse mai mult de patru ani și nu pricepea cum dracu’ putuse să fie atât de proastă, cum putuse s-o mintă atâția ani de zile, iar acum se uita la ea cum te uiți la icoane-n biserică, duminica, fără să scoată un cuvânt, nici măcar nu îndrăznea s-o întrebe de ce pleacă sau unde se duce. La naiba cu părul lui blond-cenușiu ciufulit ca al unui băiețel de-abia trezit din somn, la naiba cu ochii aia albastri în care se adunaseră parcă toate mările și oceanele pământului și se amestecaseră cu albastrul de Voroneț și cu seninul cerului de vară, la naiba cu buzele lui moi și cu mâinile mari care știau să-i alunge fricile din nopțile cu tunete. La naiba cu toate, o să plece la celălalt capăt al lumii și nici măcar n-o să vrea să se gândească la el și la anii ăștia pe care-i putea socoti pierduți inutil.

-Ruxandra, iubito, ce se întâmplă aici? Robert reuși în cele din urmă să vorbească, deși îi era greu să gândească logic, să adune unu cu unu și mai ales să afle rezultatul la adunarea asta. Ce mama dracului se putuse întâmpla de azi-noapte de când făcuseră dragoste ore în șir până azi dimineață când o găsise cu trolerul în mijlocul livingului.

-Să nu te mai aud că-mi spui „iubito”. Ba, cel mai bine ar fi să nu-mi spui nicicum și să ne vedem fiecare de drum. Consideră că nu m-ai cunoscut niciodată, este cel mai bun lucru pe care-l poți face acum. De fapt este singurul lucru pe care-l poți face acum. Să nu vii după mine, să nu mă suni, să n-o înnebunești pe Delia cu întrebările. Plec și nu vreau nici să te mai văd, nici să te mai aud, nici să mai știu ceva despre tine, vreodată. Și-n timp ce vorbea Ruxandra îndesa în valiză cărțile ei favorite și căuta din priviri șalul de cașmir moale pe care îl avea de la bunica ei de când era în liceu și de care nu se despărțise indiferent pe unde o purtaseră pașii de-a lungul anilor.

-Ruxandra, zău că nu înțeleg, dragostea mea. De ce pleci, iubita? Unde vrei să te duci? Te-ai certat iar cu directorul de la revistă? Pentru numele lui Dumnezeu, Ruxandra, vorbește cu mine! Robert se plimba prin living precum un leu în cușcă, trecându-și mâinile prin păr, încercând să înțeleagă ceva ce i se părea absolut imposibil de înțeles, de parcă ar fi fost iar la cursul de matematică din primul an de facultate, când se uita la tablă ca vițelul la poarta nouă.

-Nu vreau să mai vorbesc cu tine nimic, nici nu vreau să mai respir același aer cu tine. Să-l ia dracu’ de șal, o să supraviețuiesc și cu dezamăgirea asta, nu va fi nici prima și nici ultima probabil.

Și, smucind furioasă valiza, deschise ușa casei violent, trântind-o de perete. Taxiul o aștepta la poartă, sunase la dispecerat înainte să se trezească Robert și sperase că va ieși din casă înainte ca el să coboare din cameră. Se opri pentru câteva secunde în prag, să răsufle. Lăsa în urma ei patru ani în care-l iubise pe Robert ca o nebună, deși părea un clișeu această sintagmă. Patru ani de visuri, patru ani de iluzii, patru ani în care râseseră, se plimbaseră prin lume, se iubiseră, plânseseră, patru ani în care-și alungaseră reciproc coșmarurile și își vindecaseră rănile. Patru ani… Tragând adânc aer în piept, strânse din pumni până când degetele i se albiră, ridică mândră capul și, fără să se uite în spatele ei, păși pe aleea de piatră, deși picioarele-i tremurau atât de tare că-i era frică să nu se împiedice și să cadă cu toate bagajele grămadă.

Robert stătea în ușă, incapabil să spună ceva. Murmura tot timpul „de ce, iubito, de ce?” de parcă ar fi rostit o incantație, o rugăciune, o vrajă care s-o oprească în loc. Nici nu-și dăduse seama că era tot în chiloți și în tricou, așa cum dormise azi-noapte, iar vecinii se uitau la el cu priviri dezaprobatoare, țâțâind și dând din cap, ca o judecată mută, la fel de mută ca a Ruxandrei, numai că Ruxandra fusese și judecător și juriu, iar el era în boxa acuzaților și habar n-avea de ce dracu’ era acolo.

-Ruxandra! Ruxandra! Ruxandra, nu pleca, iubito, spune-mi ceva, vorbește cu mine, dă-mi palme să mă trezesc din nebunia asta! Robert alerga după ea pe alee, cu lacrimile curgându-i pe obraz și o prinse de mână, dar ea se smuci, furioasă, și se întoarse, fulgerându-l cu ochii ei negri ca noaptea în care o cunoscuse și în care acum ardeau flăcări ce-ar fi putut transforma în scrum o omenire întreagă.

-Du-te dracului, Robert! Ia mâinile de pe mine și să nu mai îndrăznești vreodată nici măcar să visezi să mă atingi. Vrei să te trezesc? Uită-te în cutia poștală, măgarule! Ruxadra se răsuci apoi pe călcâie, aproape alergă până la taxi, aruncă bagajele claie peste grămadă în portbagaj și se urcă în mașină fără să se mai uite la bărbatul rămas stupefiat în mijlocul aleii mărginite de flori, de florile ei pe care le plantase în urmă cu doi ani când vrusese să-i arate că nu e chiar așa neștiutoare….„ooofff…nu mai vreau să mă mai gândesc la el, vreau doar să plec și să uit.”

Robert alergă buimac la cutia poștală, întrebându-se ce putea fi acolo atât de groaznic de o făcuse pe Ruxandra să se poarte așa. Luă plicul alb, subțire, care nu părea a fi decât vreo hârtie, ceva, era imposibil să fie acolo sfârșitul poveștii lor. Pupilele i se măreau pe măsură ce citea, palmele îi transpiraseră și a fost nevoit să se așeze pe piatra rece de pe alee pentru că picioarele i se înmuiaseră de tot. Era o invitație la nuntă. O invitație la nunta LUI cu o femeie pe care n-o mai văzuse de când era în liceu.

Ce mama dracului însemna asta?