„Cișmigiu & Comp” a fost cartea adolescenței mele și nu cred că a existat o singură pagină în ea pe care să n-o fi citit cu zâmbetul pe buze, dacă nu râzând în hohote. Grigore Popescu Băjenaru este extraordinar în felul în care a surprins atmosfera din Liceul Gheorghe Lazăr în perioada interbelică, iar caracterizarea colegilor și a profesorilor pe care i-a avut la diferite materii de-a lungul anilor este absolut remarcabilă. Am citit multe cărți, dar în niciuna nu am descoperit acest stil exuberant, plin de viață precum cel din „Cișmigiu & Comp”, multe rânduri facându-mă să văd cu ochii minții imaginea clasei și a elevilor puși pe șotii.

— Ei, bine, Constantinescule, cum începe „Iliada”? Şi fără să mai aştepte răspunsul lui Chiorul care, dealtfel, n-ar fi venit niciodată , Marin Dumitrescu începu să ne recite cu glas cald:

„Cîntă -mi, Zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

Patima crudă , ce-Aheilor, mii de amaruri aduse!” şi aşa mai departe… nu?

—Da, don’ profesor! afirmă cu multă convingere Chiorul.              

—Ei, acum ți-ai amintit cine era Ahile?

— Da! începu Chiorul, că întotdeauna începea cu o afirmație… Ahile a fost… adică Ahile Peleianul făcea parte din… „Iliada”!

Marin Dumitrescu surîse îngăduitor şi spuse:

— E ceva, dar ce vrei s spui cu asta, că făcea parte din „Iliada”? Ce era „Iliada”?
—    Da… „Iliada” era… cum să spun… ca un fel de cruciadă

— Ha, ha, ha! rîse cu poftă profesorul. Şi Ahile?

— Da… Ahile făcea parte!

— Bun… dar Hector?

— Da! afirmă Chiorul, apoi scutură capul şi mai întrebă o dată , holbîndu-şi ochii şi mirîndu-se cît putu de tare: Hector?

— Da, Hector… ce, n-ai auzit niciodată numele acesta de Hector? accentuă profesorul.

Chiorul se-nsenină la faţă, înveselit că, în sfîrşit, va da un răspuns bun.

      —Ba da, am auzit! Hector era cîinele lui Ahile!

Fără să realizezi cum, ”Cișmigiu & Comp” te poartă pe cărările pline de nostalgie ale amintirilor din adolescența ta, făcându-te să-ți aduci aminte de propriile năzbâtii din anii de liceu sau de studenție. Citind cartea lui Grigore Popescu Băjenaru mi-am reamintit de profa mea de română din liceu, doamna Fulgeanu, Dumnezeu s-o odihnească, profesoară excepțională, aflată în pragul pensionării, foarte exigentă dar și foarte corectă. Aveam de pregătit ”Moartea căprioarei” a lui Labiș și ne dăduse de învățat poezia.

A venit ora de română, toți stăteam cu ochii-n carte și bolboroseam versurile, cu ochii proptiți în pereți sau tavan, că știam că ne ascultă. Aveam un coleg mai zurbagiu, dar nu prost, era exemplul perfect pentru zicala „brânză bună în burduf de câine”. Vine doamna Fulgeanu la oră, ascultă 2-3 colegi, ajunge la Trache -așa-l chema și sper să nu citească ce scriu eu 😀 :D. Se ridică el în picioare – era și înalt ca bradul – ia o poziție de-aia de actor pe scenă, trage adînc aer în piept și scoate un răcnet de-am sărit toți din bănci.

Aaaaaaaaaaaaaa!

Așa a murit căprioara!”

Am înlemnit. Nu știam dacă să râdem sau să fugim din clasă. Doamna Fulgeanu a izbucnit în hohote de râs și-a ținut-o așa vreo 5 minute. Râdeam și noi, fericiți că n-o să ne mai asculte.

Trache, ai un 10 pentru că ești singurul elev în cei 30 de ani de învățământ care a putut recita în acest fel poezia asta. Plus că m-ai făcut să râd cu lacrimi. Felicitări!”

A fost singurul 10 dat de doamna Fulgeanu generației mele. Nu l-am uitat niciodată!

Dacă vă e dor de anii de școală, încercați Cișmigiu & Comp. Vă garantez că nu veți regreta!